A trecut si mult-asteptatul maraton de la Tusnad, lasand in urma amintiri deosebite pentru mine. Zic mult-asteptat pentru ca ne-am gandit cu totii la el cu mai bine de o luna inainte, propunandu-ne sa mergem impreuna dupa o pauza in care am lasat-o mai moale cu iesirile la concursuri. Gandul ca se apropie era foarte placut, stiind ca traseul este de o frumusete deosebita si, cel mai important, stiind ca o sa mergem impreuna. Lucrurile au fost, intr-adevar asa cum ne-am asteptat, am mers intr-o gasca de aproximativ douazeci de oameni, printre care Ana, Dana, Ovidiu, Stefan, Luci si multi alti membri ai echipei “Spite Colorate”, iar peisajele din Baile Tusnad au fost, intr-adevar extraordinar de frumoase.

Dupa multe pregatiri si organizari pentru transport si cazare, plecam catre Baile Tusnad sambata dimineata, fiecare cum reuseste, cu biciclete in, sau pe masina, in diverse formule. Eu pornesc cu Stefan in a lui Dacie Sandero, cu bicicletele in masina, si cu Silviu in spate, coplesit de maretia lor. Bicicleta cu care merg la concurs e o bicicleta cumparata de Luci de la un targ si usor reconditionata, apoi vanduta unui prieten. Nu se stie ce marca e pentru ca e revopsita neagra, dar are dotari de munte si nu e grea, sunt multumita. Drumul este placut, o buna parte parcurcand-ul alaturi de masinile lui Marian, Florin si Anca, reusind sa ajungem la Tusnad cot la cot numai cu Florin. Diferenta de aer se simte imediat cum coboram din masina, combinata cu caldura razelor care se revarsau asupra noastra, imi dau o energie si o veselie extaordinara. Gasca e cazata in doua vile foarte dragute, cu oameni ospitalieri. Dupa ce ne facem comozi, ne echipam si incepem sa ne pregatim pentru o plimbare de placere pana la lacul Sf. Ana si rezervatia Tinovul Mohos. Vremea este superba, imi ofera pe tot parcursul zilei o stare generala de bine, fiind o racoare estompata de razele timide ale soarelui, care dau un sentiment usor contradictoriu, care nu putea fi numit nici frig, nici cald.

Această prezentare necesită JavaScript.

Avem de urcat aproximativ 20 de kilometri pe sosea pana la Sf. Ana, un drum extrem de placut, pe care il facem rasfirati, fiecare in ritmul lui. Ajunsi la lac, ne strangem cu totii pe iarba pentru o gustare, admirand privelistea deosebita. Alaturi de Dana si Luci, facem o tura de lac cu bicicletele, uimiti de cat de cristalina este apa, apoi pornim in grup catre rezervatia naturala Tinovul Mohos. Rezervatia a fost ceva ce nu mai vazusem pana atunci, originalitatea constand in faptul ca “pamantul” pe care il vedeam in jurul nostru, si pe care nu calcam (erau instalate grinzi din lemn pentru mers), era de fapt un strat gros de turba deasupra apei. Au mai fost interesante o specie de planta carnivora si mai ales povestile ghidului foarte simpatic, despre niste fructe halucinogene care se gasesc in rezervatie. Iesind din rezervatie, dam de o portiune a traseului pe care urma sa il facem a doua zi, apoi ne indreptam catre terasa unde ne lasasem bicicletele, bine pazite de Casper. Ne mobilizam si pornim pe drumul inapoi catre cazare, entuziasmati de lunga si placuta coborare care ne asteapta. M-am simtit foarte bine, plina de libertate si bucurie coborand in viteza pe sosea. Din pacate nu aveam ciclocomputerul instalat ca sa pot numi o viteza medie. Oricum, vazandu-i pe Andrei si Catalin cum zburau pe langa mine, nici nu vroiam sa imi imaginez ce viteza aveau.

Intorsi la cabanutele noastre, avem parte de o seara cat de placuta, cu reglaje de bicicleta, masurari ale uzurii lantului (datorate lui Daniel), paste (facute de mine, Stefan si Dana), clatite (cumparate de Ana si umplute cu gemul de capsuni al lui Casper) si o sedinta sanatoasa de ras (datorata lui Marian).

Dupa o noapte bine dormita, vine si dimineata concursului, insorita si extrem de invioratoare. Curtea din fata a vilei Maya s-a transforma in service de biciclete, fiecare ocupandu-se de reglajele finale inainte de concurs, iar Marian avand grija sa curete lanturile oricui doreste cu un dispozitiv special (imi scapa numele) si cu Axion de lamaie.

Această prezentare necesită JavaScript.

Pornim spre start, si implicit spre locul unde aveam sa experimentez cea mai serioasa cazatura a mea cu bicicleta de pana atunci. Ramasi ultimii, eu, Dana si Stefan pornim in pas alert catre startul concursului, coborand pe sosea din ce in ce mai repede. Eu, aflandu-ma in spatele Danei, iar Stefan distantandu-ne de noi in fata, vad ca nu vine nici o masina si ma gandesc sa o iau un pic mai repede si sa o depasesc pe Dana. Din momentul asta nu stiu sa descriu exact ce s-a intamplat, probabil Dana a schimbat trasa pe care mergea si a franat, eu nu am fost pe faza cum trebuia si am franat brusc spate, roata incepand sa imi penduleze stanga-dreapta, avand in vedere viteza cu care coboram. Stiu doar ce gandeam in momentul in care inca ma aflam pe bicicleta, cu roata penduland, ma gandeam ca o sa mentin controlul si ca nu mai e mult pana o sa se opreasca din pendulat, dar nu aveam cum sa rationez prea logic in momentele acelea, care s-au intamplat extrem de rapid, si am dat drumul la frana, moment in care am simtit ca dau cu mine de pamant. Nu stiu cum m-am rostogolit, unde s-a dus bicicleta, in ce fel am aterizat, stiu doar senzatia pe care o aveam cand eram lungita pe sosea, o senzatie de ameteala, de “stele verzi”, care a durat cateva zeci de secunde pana sa treaca. Danuta a venit la mine speriata, incercand sa ma dea mai pe marginea soselei, au mai oprit cativa biciclisti care coborau spre start, uitandu-se uimiti si ingrijorati la mine. Unul dintre ei m-a intrebat daca pot sa ma ridic, am zis ca da si m-am ridicat. Ma durea umarul, acelasi biciclist m-a pus sa fac rotatii de brat si m-a intrebat daca pot sa le fac, am putut sa le fac. A aparut Stefan care m-a dojenit ingrijorat “nu ti-am spus sa nu mai mergi repede?” Eu eram julita pe partea dreapta, fata, sold, cot, genunchi, dar asta nu ma deranja, ma durea doar umarul si eram nervoasa pe mine pentru cat de stupid am putut sa cad exact inainte de start. Am ajuns la start, mai erau 5 minute pana sa se plece, Stefan si Dana au chemat pe cineva de la organizatori care m-a dus la ambulanta sa vada daca sunt ok. I-am zis doamnei de la ambulanta sa imi lase juliturile si sa imi spuna daca umarul e ok si daca pot merge in continuare, in timp ce Stefan imi spunea sa renunt si sa merg la spital. Mi s-a spus ca umarul e ok, nu e rupt, nu e dislocat, ma doare din cauza loviturii si o sa ma mai doara, dar nu e nici o problema daca merg asa. Atat am avut nevoie sa aud, am fugit si am luat startul. Danuta ma tot intreba daca sunt ok, daca vreau sa stea cu mine, am asigurat-o ca sunt bine si am pornit pe traseu. Ce pot sa redau din sentimentele de pe traseu nu este foarte clar, ce stiu sigur este ca a durat mai bine de jumatate de ora sa ma dezmeticesc, sa imi iau mintea de la cazatura si sa ma concentrez la traseu, tocmai de asta nu mai tin minte absolut nimic din portiunea de inceput a traseului, nu stiu pe unde si cum am luat-o. Amintirile imi revin din momentul in care mi-am intrat intr-un ritm ok si am inceput sa ma simt bine, concentrandu-ma la drum. Din momentul asta am prins-o din urma pe Dana, cu care am tot stat in contact pana aproape de final, eu depasind pe coborari, ea capatand avans pe urcari. Imi amintesc sentimentele de uimire de pe enumite portiuni ale traseului, care mi se pareau incredibil de frumoase, si gandul pe care l-am avut la un moment dat: “este incredibil ca eu ma aflu aici si fac asta”. Am mers o buna portiune de traseu alaturi de Dana si inca o fata blonda, depasindu-ne una pe cealalta si mai schimband cateva vorbe. Traseul a decurs bine pana am ajuns la lacul Sf. Ana, cand a inceput sa mi se rupa firul. Urcarea pe soseaua cu gropi de dupa lac, pe care o facusem cu o zi inainte pe bicicleta, acum mi-a fost imposibil sa o fac. Mi-a picat lantul inca de la baza urcarii, apoi m-am suit din nou pe bicicleta dar mi-a fost imposibil sa imping la pedale. Danuta m-a mai intrebat o data daca sunt ok, daca am nevoie de ceva, de apa sau o banana, am zis ca sunt ok dar ca o sa imping bicicleta pentru ca nu mai pot. Din momentul asta am pierdut-o si pe ea, si pe fata blonda din ochi, urmand sa experimentez niste momente de maxima tensiune si nervi. Pana atunci mi se mai intamplase de 3-4 ori ca pe coborare sa mi se dea saua pe spate, trebuind sa ma opresc si sa o pun la loc. Nu fusese atat de deranjant pentru ca nu fusese vorba de coborari prea lungi si cu mari denivelari pana atunci, dar in momentul in care am ajuns la o portiune de deal, de care auzisem vorbindu-se inainte, cu coborare pe iarba, plina de denivelari pe care nu le puteai preconiza, am crezut ca cedez nervos. Am inceput coborarea, nestiind exact ce ma asteapta, pornind destul de alert, dar incetinind rapid, sub uimirea zdruncinaturilor incredibile pe care le simteam. Picioarele imi alunecau in mod constant de pe pedale, nu stiam cum sa fac ca sa imi fie mai usor, ma asezam pe sa, dar cum nu erau portiuni line, ci numai cu denivelari, saua se dadea imediat pe spate, apoi ridicandu-ma din nou dar neavand ce sa mai fac cu picioarele care imi alunecau, ma opream la cativa zeci de metri sa imi aranjez saua. Imi era extrem de greu cand porneam din nou dupa ce ma opream, pentru ca treceau multi biciclisti in viteza pe langa mine, trebuia sa le fac loc, trebuia sa pornesc de undeva de unde nu erau denivelari prea mari ca sa pot sa merg ok la viteza de pornire, etc. Nu pot sa descriu ce cascada de injuraturi se revarsa in creierul meu si ce sentimente contradictorii aveam in acele momente, ma intrebam ce caut eu acolo, de ce faceam asta. La un moment dat a trebuit sa ma opresc din nou sa imi pun saua la loc si cand am dat piciorul jos, sa il pun pe iarba, am nimerit intr-o groapa acoperita de iarba si m-am dus frumos pe o parte, cu tot cu bicicleta. In momentul asta nu am mai avut mult pana sa incep sa plang de nervi, dar am vazut cativa oameni de la organizare care asteptau la cativa metri in fata, la ce parea a fi finalul coborarii pe iarba, si se uitau daca sunt ok. M-am ridicat si am mers pana la ei pe bicicleta, au atentionat ca urmeaza coborari periculoase, erau semne de atentionare puse si pe pamant, asa ca m-am dat jos si am mers frumos pe langa bicicleta in ritm alert, pe coborarile pe pamant cu radacini si santuri, pe unde toti care treceau impingeau bicicleta, unii alergand chiar. Am grabit si eu pasul, nu mai tin minte pe unde am mai mers apoi, stiu doar ca am mai facut o portiune de push bike pe o urcare f abrupta, exact inainte de linia de sosire,(inainte de urcare era un biciclist care statea si ne incuraja pe toti, spunand ca mai e un push bike si gata, sa il depasim pe cel din fata noastra ca terminam, incurajari care mergeau f bine la starea de spirit pe care o aveam) sus se aflau oameni care faceau poze si ne laudau, ne spuneau bravo, gata, ai terminat! In varful urcarii am vazut o pajiste verde si jos, poarta de finish. Am coborat nici incet nici repede, nevenindu-mi sa cred ca in sfarsit s-a terminat. Dupa finish, toti din gasca care asteptau acolo au inceput sa aplaude si sa ma strige, dar nu cred ca am putut zambi decat dupa cateva minute. Toti ma intrebau ce am patit, trebuind sa dau de zeci de ori explicatia ca am cazut inainte de start. Apoi am stat putin, m-am relaxat, Danuta ajunsese cu cinci minute inaintea mea, cele cinci minute in care am crezut ca cedez nervos. Apoi am fost cu Mihai la ambulanta si mi-a fost bandajat genunchiul, am baut apa, am luat o portie de gulas si am ramas asteptandu-i pe ceilalti, care ajungeau unul cate unul cu zambetele pe buze. Faptul ca eram o gasca mare a fost extrem de placut, veselia si incurajarile fiind mereu in aer.

Această prezentare necesită JavaScript.

Dupa ce am terminat cu totii si am vazut pe ce locuri onorabile ne aflam, am pornit inapoi spre vila Maya, unde mai aveam trei camere pastrate pentru a face dus. Eu am ales doar sa ma schimb, ramanand cu bandajul pe genunchi, incepand sa simt dureri pe la toate juliturile. Astfel, ne-am luat bagajele si bicicletele si ne-am intors in Bucuresti, schimband impresii peste impresii legate de traseu si de concurs.

Juliturile au trecut, umarul s-a dovedit a avea un tendon lezat, care inca ma mai jeneaza dupa doua saptamani, dar asta nu m-a oprit sa merg in continuare pe bicicleta in oras si la o noua tura pe munte. Va urma…

Anunțuri

Ascult:

Si vad:

Această prezentare necesită JavaScript.

Mi se pare extrem de interesant experimentul de a asculta melodia in paralel, la trei secunde delay. Se poate face asta cu doua ferestre de youtube deschise (sau cu doua programe audio) , se da play aceleiasi melodii la diferenta de trei secunde. Canonul care iese e foarte haotic si interesant. Merge foarte bine cu unele melodii. Try it 🙂

Un experiment simplu pe care oricine ar putea sa il faca din cand in cand.

Ascult:

si vad:

Această prezentare necesită JavaScript.

Ascultati melodia si lasati imaginile sa curga. Practic fiecare imagine e adusa in minte de o bucata din melodie. Enjoy and let flow!

Un prieten bun a avut bunavointa sa imparta cu mine aceasta analiza amuzanta dar extrem de adevarata a lui Allan Pease asupra creierului masculin vs. creierul feminin. Thanks Alin, it was revealing…

Aici sunt clipurile, merita ascultate cu atentie. Sper ca persoana potrivita sa fie pe receptie.

“Maybe it’s gonna be a shock for you, but men’s brain is a fairly simple mechanism, compared to yours.”

“Understanding the one-thing-at-a-time mentality is a very important thing for women to understand the male in your life.”

“For women this is important to understand, men’s brains are organized: they can speak or listen. Most of us cannot do both. This is why when men talk with other men, they have turns.”

“The number one skill for women everywhere, testing both brains, front and back, what do you think it is? Speech and language. In simple terms, women are great talkers, men are not. This is not a shock. In a given day, a typical woman can speak from 8 to 9000 spoken words, effortlessly.”

“Men and women use speech and language for completely opposite purposes. Men use speech and language to communicate facts and data. They have shorter sentences, with a specific opening and an ending and at least one heart fact at the middle, using direct talk, being specific, as hard as it may be.”

“Women use speech and language for bonding and rewarding. And what this means is if she likes you, loves you, she’s buying what you’re saying, she’s going along, she wants to congratulate you, she’ll talk to you. Words are a reward, congratulations, have a few!”

Atat de amuzant, dar atat de adevarat… Ar trebui sa ne aducem aminte de chestiile astea de fiecare data cand ne certam cu o persoana de sex opus.

Din intamplare, bineinteles. Cred ca era sfarsitul lui august 2008, iar eu ma plimbam prin centru, nu stiu cu ce scop. Trecand pe langa facultatea de arhitectura, mi-a atras atentia un afis cu poza fratilor Lumière, pe care era scris “Cineclub Lumière – Cursuri de cinematografie” sau ceva asemanator. Urmau sa inceapa in septembrie, sa se tina o data pe saptamana, in weekend, cu taxa de 10 lei pe sedinta. Mi s-a parut genial si m-am hotarat sa ma duc. Le-am spus tuturor prietenilor, in speranta ca cineva va fi atras sa vina cu mine, dar nu a fost asa si am ajuns sa ma duc singura. Nici o problema, poate ca a fost chiar mai bine… Asa ca in septembrie m-am prezentat la prima intalnire si asa a inceput totul… Am gasit un grup de oameni veseli, atat de diferiti dar atat de interesanti, un profesor charismatic si foarte receptiv la dorintele noastre (Mihnea Columbeanu – Pitbull), o atmosfera care mi-a placut la nebunie si niste provocari pe care le asteptam de mult timp.

Exercitiile de imaginatie concretizate in povestiri cinematografice cu care am inceput sa ne dezvoltam viziunea, au fost exact pe gustul meu (le gasiti pe blog la categoria regie/scenaristica), iar modul in care discutam temele in grup mi se parea extrem de constructiv. La finalul primului semestru, am avut si prima tema serioasa de regie, realizarea primului nostru reportaj. A fost prima data cand am filmat ceva cu manutele mele, prima data cand am montat ceva cu manutele mele, prima data cand mi-am pus numele pe un generic.

Chiar daca e o chestie total lipsita de valoare, a fost emotionant pentru toti sa ne vedem primele filmulete proiectate pe un ecran mare, intr-o sala de cinema, caci da, am avut privilegiul acesta. Cu ajutorul lui Pit si al lui Florin Mustata, unul din colegii nostri, am beneficiat de sala Tinerimea Romana de la Izvor, unde ne-am facut o mica gala la care a venit destul de multa lume. A fost emotionant.

Apoi a urmat semestrul al doilea, in care ne-am apucat pe bune de scris scenarii. Am invatat cum se aseaza un scenariu in pagina, cum sa ma abtin de la detalii descriptive, am invatat cum se face un decupaj si in cele din urma pot spune ca am invatat una din modalitatile in care se face un scurt-metraj de fictiune. Sunt sigura ca mai exista multe alte modalitati pe care sper sa le descopar in timp.

Astfel, dupa multe povesti respinse, dupa ce alegerea a fost facuta, dupa multe alte retusuri, multe pareri si sugestii, multi oameni care si-au oferit ajutorul, scenariul ales pentru tema mea de final de an, scurt-metrajul, si-a atins forma finala in vara anului 2009. Tema de la care s-a dezvoltat scenariul a fost o povestire cinematografica pornind de la fraza “Ea canta la pian, el canta la vioara, iar in lipsa de altceva, eu stau si ascult.” Mi-a placut mult ce idei mi-au venit si le-am dezvoltat intr-un mod interesant in ceea ce a devenit scenariul care s-a numit initial “Canta-mi natura” (“Play me of my nature”), nume care nu mi-a placut cu adevarat niciodata, transformandu-se in “Urmareste-ma, un scop.”

Această prezentare necesită JavaScript.

Fotografii: Ana Argatu, Stefan Alexandrescu

Pregatirile si zilele de filmare au fost minunate, alegerea actorilor a fost din nou ceva deosebit, avand in vedere ca din sase persoane, una singura era prietena de-a mea, pe restul i-am cunoscut special pentru aceasta filmare. Am pregatit cu grija ziua principala de filmare in padurea Cernica, am avut doisprezece oameni care m-au ajutat cu diverse la fata locului, si altii care m-au ajutat in mod indirect. Filmarile au fost extrem de distractive, dar si foarte obositoare pentru mine, care incercam sa le fac pe toate. Am ras copios si ne-am simtit bine cu totii. Au mai urmat inca doua zile de filmare doar cu Gabi, actorul principal, una in padure, si una acasa la Olivia, una din colegele mele.

Dupa ce agitatia s-a terminat, Alex si Andrada m-au ajutat cu transpunerea filmarilor de pe mini DV pe DVD-uri, si astfel am ramas cu materialul filmat, urmand sa incep montajul.

Ei, etapa montajului a durat din pacate mai mult decat preconizam, neavand timp sau chef sa ma ocup zilnic de el, si pentru ca intr-o perioada am avut doua joburi si am lucrat de dimineata pana seara, m-am lungit cu montajul pana in iunie anul acesta.

Momentul in care l-am terminat, totusi, a fost unul cu adevarat glorios. Toata lumea a fost incantata si mi-a spus ca nu se astepta sa iasa asa bine, mai ales dupa atata timp de asteptare, in care isi cam pierdusera sperantele. Cel mai satisfacator lucru a fost incantarea actorilor, era practic singurul lucru pe care mi-l doream, ca ei sa fie multumiti de ce a iesit. Bineinteles ca am facut o multime de greseli si se putea si mai bine, dar din asta se invata.

Asa ca, cu capul inainte si cu indemnuri de “tine-o tot asa ca e bine” sper sa nu ma pierd in alte activitati si sa mai am ocazia sa imi exprim ideile in mod vizual.

11 august 2010

Am decis sa imi incerc si eu norocul in ceea ce priveste participarea la Geiger MTB Challenge. Avand in vedere ca participarea mea este extrem de nesigura din pricina lipsei fondurilor (pentru cine nu stie, sunt somera de doua luni si nici nu detin un Mountain Bike, am mers la concursuri cu unul imprumutat), pot spune ca acest concurs este cel care hotaraste daca eu sa erg sau nu la acest maraton. Intrebarea este: “Ce te determina sa participi la concursurile de ciclism si de ce vrei sa participi la Geiger Mtb Challenge 2010?” Raspunsul cred ca e cat se poate de simplu. Concursurile de ciclism sunt o dimensiune cu totul noua pe care mi-am descoperit-o anul asta, iar senzatiile traite sunt unele unice. Adrenalina, efortul, frica, ambitia si extazul sunt sentimente care nu le poti refuza cand se afla intr-o combinatie atat de placuta precum la concursurile de ciclism, Azuga si Muscel demonstrandu-mi acest lucru. Rezultatele au fost mai mult decat onorabile in ambele privinte. De ce vreau sa particip la Geiger Mtb Challenge? Pentru ca este o competitie de care multora le este frica, si pentru ca traseul este unul deosebit, iar eu, in inconstienta mea, imi doresc sa imi testez puterile la proba de 45 km. Cam asta am avut de spus, sa vedem ce imi rezerva sansa si viitorul…

http://ciclism.ro/maraton/

http://www.http.com//www.ciclism.ro/forums/index.php?/forum-0/announcement-5-concurs-ciclismro-geiger-mtb-challenge/

Traseu: http://www.bikemap.net/route/461298

Bicle:  Bulls Copperhead 3

Merida Matts 20

Distanta totala: ~ 70 km

Viteza medie: ~ 18 km/h

Viteza maxima: 62 km/h

Durata totala: 5’ 30”

Diferenta de nivel: ~ 600 m

Joi, telefon, Luci: Ce zici, dam o tura cu biclele maine pe la Doftana, am niste treaba in Breaza, apoi mergem spre Campina, apoi Valea Doftanei. Flavia: dar […], dar […], dar ce mai conteaza, ce se poate intampla, mergem! Luci: super cool!

Asa ca pornim vineri cu trenul de 9.50, vagon special de biciclete, cu “nasu’”. E prima data pentru mine cand apelez la aceasta metoda, asa ca privesc usor in jos… Alaturi de noi in compartiment avem doi colegi biciclisti, ale caror nume nu am apucat sa le aflam, desi am stat la palavre tot drumul. Au biciclete Merida, ingrijite si dotate cu tot felul de componente interesante. Le admiram incantati, schimbam pareri, aflam proveniente. Taclale despre trasee, concursuri, componente. Ei merg pe trans-alpina, stau pana duminica. Din pacate ne luam la revedere curand, noi coboram in Breaza. Luci isi rezolva rapid treaba in Breaza si pornim! Planul e sa pedalam pana in Campina, apoi pana in Valea Doftanei. Nu stim prea bine traseul pe care il vom urma pe la capat, iar eu nu am avut timp sa ma documentez absolut deloc. Noroc ca am mai ajuns in zona mai devreme in an. Trecem prin Campina, vorbi, radem, ma gandesc “e ceva cu orasul asta”, pentru ca am mai ajuns de trei ori la Campina anul asta. Mergem destul de alert, din pacate bicla mea (Merida lui Radu) scartaie, de la ploaia de aseara. Ma calca pe nervi dar fac abstractie. Luam apa, intrebam niste locatii incotro sa o luam si pornim prin Campina. E frumos, foarte cald, dar se simte cu totul altfel decat in Bucuresti. In curand incepem sa ne bucuram de superbele peisaje si sa ne ofticam ca nu avem aparat foto, sentiment care va ramane prezent in cazul meu pe tot parcursul zilei. Luci isi schimba hainele in unele mult mai indicate pentru ciclism, ne continuam drumul care merge lin, trec foarte putine masini, asa ca reusim sa ne povestim vietile si sa admiram peisajul pedaland. Ne oprim sa facem schimb de bicle, ma simt foarte bine pe Bulls, mergem 10 minute dar e deranjata saua, bulita cu doua seri inainte la bikewalk. Luci incearca sa ii indrepte tijele, o brutalizeaza putin, reusind sa rupa una din tije. Invatatura de minte si urgent o sa noua! Noroc ca inca se poate sta pe ea, Luci spune ca nu il deranjeaza. Pedalam, pedalam, spre Barajul Paltinu, privim muntele, copacii si apa, superb… In curand incep urcarile, vedem barajul impunator, trecem pe pod si pornim in urcare. Niste pusti localnici cu DHS-uri urca si ei, cu unditele in spate. Vad un semn magnific, care indica panta de 10%. Genial…  Pinioanele se schimba ca naiba, ma enerveaza, dau greu la pedale, Luci se tine bine, la un moment dat nu mai pot, ma dau jos si incep sa imping bicicleta. Mergem asa o portiune, pustii imping si ei in spatele nostru, ajungem la un izvor, ne spalam si bem apa. Mai e destul pana ajungem sus, ne suim din nou pe biciclete. Luci se tine bine, mie tot imi e greu. In cele din urma ajungem sus si mergem sa privim lacul. La baza barajului sunt sute de pet-uri si alte gunoaie, dezolant… Mergem mai departe cu gandul sa poposim pe malul lacului Paltinu, ajungem repede in poiana verde si insorita, mergem sa cautam un loc placut la umbra. Un grup de patru tipi plonjeaza in apa, ne tenteaza si pe noi sa intram, dar ne gandim ca mai bine ne asezam undeva frumos si mancam, apoi ne mai gandim daca intram sau nu in apa. Gasim un loc dragut exact deasupra unei cascade, la umbra unor copaci, ne intindem pe iarba si ne bucuram de fosnetul frunzelor in bataia vantului. Mancam placintele cu branza dulce si sarata facute de mama lui Luci si incingem discutii despre mancare si moduri de alimentatie sanatoasa. Nu ne mai vine sa ne ridicam, dezbatem ideea de a face baie, pana la urma ajungem la concluzia ca mai bine nu. Ne hotaram sa ne mobilizam in cele din urma si sa mergem sa vedem Valea Doftanei, apoi Luci ar vrea sa ajungem la Crucea Domnitorului din Melicesti. Pornim si coboram usor inspre Valea Doftanei, ajungem repede, admiram casutele frumoase plasate in acel peisaj verde. Intrebam cum ajungem mai usor la Melicesti, doua femei ne spun ca drumul e foarte prost si ca mai frumos ar fi sa urcam la Comarnic, dupa Secaria. Suntem amandoi de acord sa facem asta, renuntam la ideea cu Crucea Domnitorului si pornim spre Secaria. Semnul cu “10%” ma face din nou sa rad… Avem de urcat pe serpentine, mult si bine, urcam ba pe bicle, ba pe langa, pentru ca pur si simplu am momente in care imi pierd suflul. Incep sa imi pun intrebari, o fi panta prea abrupta, o fi de la bicla, o fi de la caldura… Probabil toate la un loc… Trec peste, impingem bicicletele si stam la taclale. Educatie, muzica, filme, ne punem la curent cu toate. Ajungem la Secaria, pe pancarda cu numele localitatii e scris “Dumnezeu sa va binecuvanteze!”, luam putin in gluma acest lucru si ne continuam drumul pe biciclete cu o coborare destul de scurta, apoi avem din nou de urcat. Mirifica priveliste, dar imi doresc cu nerabdare coborarea ce urmeaza acestor lungi urcari. In sfarsit apare la orizont, suntem incantati sa vedem soseaua care coboara si ne pregatim de distractie. A meritat fiecare secunda din urcarile pe serpentine, coborarea e geniala, imi apar in minte imagini de la cursele de motociclism pe care le urmaream cu pasiune in liceu, imi amintesc cum luau ei curbele stranse, acele de par, foarte inclinati, si imi dadeam seama ca si eu ar trebui sa ma inclin foarte mult. Viteza e mare si nu reusesc sa iau primele cateva curbe cum trebuie, pun frane destul de violente, apoi prind din nou viteza, o linie dreapta, observ scris 61 pe ciclometru, ma sperii putin cand realizez cum tai aerul si ma gandesc ca e putin cam mare viteza, incetinesc foarte usor, ma pregatesc de curbe si parca le iau din ce in ce mai bine, superb sentiment. Luci e mult in fata mea, ma intreb oare el ce viteza a prins, ia curbele superb, a depasit si doi barbati pe un scuter. In curand adrenalina se sfarseste, gata coborarea. Ne oprim la un chiosc, luam niste banane si batoane de ciocolata, impartim pareri, amandoi suntem foarte incantati, evident. Pornim din nou la drum. Avem din nou de urcat, nu foarte mult, nu mai tin minte exact, apoi o noua coborare prin Comarnic. Suntem anuntati ca se lucreaza la drum, sa avem grija. Asfaltul e turnat proaspat, coboram bine, pana incep sa se indeseasca oamenii si sa se ingusteze soseaua. Dam de utilaje care toarna smoala, le ocolim cu greu din cauza oamenilor, apoi avem numai drum cu pietris in coborare, merg cu grija, Luci tot are 10 metri in fata mea si se indeparteaza. Vibratii, ma dor mainile, coboram, coboram, in fine ajungem jos. Cam asta a fost…

Luam stanga pe sosea, drumul spre Campina. Suntem constienti ca tura s-a terminat si ca trebuie sa ne indreptam spre gara, intrebam care e drumul si pornim alert. Luci merge repede, nu scade sub 30 km/h, tot drumul pana la Campina mergem la fel de alert, masinile trec parca zburand pe langa noi. Mergem astfel aproximativ 8 km, umerii imi sunt amortiti, am furnicaturi in degete, dar e ok, trec imediat, intram in Poiana Campina si intrebam unde e gara. Ajungem. Suntem atat de transpirati… Intreb de tren, sunt anuntata ca trenul care va sosi in curand spre Bucuresti nu are vagon de biciclete, iar urmatorul vine peste doua ore. Decidem sa ne suim in primul tren. Luci vorbeste cu nasul, urcam rapid biclele, apoi le bagam in toaleta ca sa nu incomodeze. Un loc ideal, ghinion pentru cei care vroiau sa foloseasca acea toaleta. Ne simtim foarte bine, oboseala inca nu isi face simtita prezenta, in schimb avem acea senzatie glorioasa a unei zile petrecute in cel mai placut mod, plus o energie calda si revigoranta. Inapoi in Bucuresti cu noi! Regretam aerul curat din care am plecat si inabuseala in care ne-am intors, dar suntem mandri de “isprava” noastra. Sa tot traim si sa mai facem!

Cu multe pareri de rau pentru lipsa fotografiilor, saracia asta…

6-8 august 2010